Abstract
Pierderea este o experiență umană universală, însă modalitățile de gestionare a doliului variază profund în funcție de contextul cultural și istoric. Această lucrare explorează dimensiunea antropologică și psihanalitică a doliului, având ca punct central studiul lui Renato Rosaldo (Grief and a Headhunter’s Rage, 2004), asupra tribului Ilongot din Filipine, o comunitate în care furia generată de pierdere se manifesta printr-un ritual violent – vânătoarea de capete. În acest context, furia devine un mecanism cultural de reglare a suferinței, în absența unor procese interne elaborate de gestionare a durerii. Pornind de la această practică extremă, lucrarea analizează modul în care cultura reglează și canalizează emoțiile doliului, comparând perspectivele antropologice cu teoriile psihanalitice. Lucrarea argumentează că doliul nu este doar un proces psihologic individual, ci și un fenomen reglementat cultural, influențat de norme sociale și ritualuri care structurează experiența pierderii. Societățile contemporane restricționează spațiul necesar elaborării suferinței, transformând expresia doliului într-un proces din ce în ce mai interiorizat și mai puțin vizibil social.
Cuvinte cheie: doliu, pierdere, furie, ilonglot, antropologie, psihanaliză.
Intro – Argument
Dezintricarea furiei în pierdere a devenit o preocupare particulară pentru mine atunci când am auzit-o recent în vocea unei paciente care își pierduse mama în mod neașteptat. Se afla în vacanță, pe un alt continent, când a primit vestea că starea mamei s-a înrăutățit brusc: intrase în comă, fără niciun semn prevestitor. Deși a reușit să ajungă la ea, aceasta nu și-a mai revenit, rămânând între două lumi. A murit două zile mai târziu.
La prima noastră întâlnire după ceea ce ar fi trebuit să fie o vacanță obișnuită, m-a surprins faptul că purta o cămașă albă – o alegere neașteptată pentru cineva care obișnuia să vină îmbrăcat elegant, în culori vii. Nu aveam nicio bănuială despre drama prin care trecea. În ședințele următoare, ascultând-o, am început să percep o dimensiune profund contrastantă cu reprezentarea mea socială despre doliu: o furie mocnită.
„Pur și simplu sunt furioasă și aproape că o urăsc pentru că a plecat fără să mă aștepte. Pentru că a plecat fără să apuc să-mi iau rămas bun, să o îmbrățișez pentru ultima oară”, mi-a spus.
Doar după ce a dat glas acestei furii, pacienta a reușit, în sfârșit, să-și plângă mama. Acele lacrimi – aparent întârziate – au fost posibile abia după eliberarea unei emoții adesea reprimate sau stigmatizate: furia în doliu.
Pornind de la această experiență, lucrarea de față își propune să exploreze dimensiunea mai puțin vizibilă a doliului – furia – în raport cu interdicțiile culturale, normele sociale și spațiul simbolic necesar pentru exprimarea suferinței.
„Durerea și furia unui vânător de capete” sau: A trăi furia în doliu
Furia născută din durere îl împinge pe ilongot să ucidă. Pentru el, este nevoie de un loc „unde să-și poarte furia” (Rosaldo, 2004), un spațiu în care să o descarce. Actul de a tăia și arunca capul victimei nu este doar un gest violent, ci o încercare disperată de a se elibera de suferință, sperând că odată cu capul retezat va arunca și propria durere interioară.
O veritabilă capsulă a timpului ne este oferită de antropologul Renato Rosaldo prin studiul său Grief and a Headhunter’s Rage (2004), dedicat legăturii dintre doliu și furie. Rezultatul unei observații participative desfășurate timp de 30 de luni între 1967 și 1974, lucrarea se bazează pe experiența trăită în mijlocul unei comunități de aproximativ 3.500 de ilongoți din Filipine – renumiți pentru modul în care își ritualizau durerea prin vânătoarea de capete. Timp de generații, această practică a constituit o formă culturală de canalizare a suferinței, până la abandonarea sa treptată după impunerea legii marțiale în 1972. Unul dintre conceptele centrale din cercetarea lui Rosaldo este răzbunarea ca expresie a doliului. El a încercat să înțeleagă de ce ilongoții considerau tăierea capului cuiva drept o modalitate de eliberare a furiei și a durerii cauzată de pierdere. Rosaldo a descoperit că ilongoții priveau violența și vânătoarea de capete ca pe un mod de a gestiona doliul și furia. Ei considerau că tăierea unui cap și aruncarea acestuia într-o râpă, le permitea să elibereze emoțiile intense asociate cu moartea unei persoane dragi. Practic, acest act le permitea să scape de o parte din durerea lor interioară.
Pentru Rosaldo, mai ales prin prisma decalajului cultural, acest lucru a rămas multă vreme dificil de integrat conceptual antropologic. Ca un dialog desfășurat într-un decalaj temporal dintre cineva aflat aici și acum (hic et nunc) și altcineva aflat undeva departe la începutul timpului (illo tempore).
Incapacitatea lui de a concepe forța furiei în doliu l-a determinat să caute explicații la un alt nivel de analiză sau comparații culturale, care ar fi putut oferi un sens pentru dorința bărbaților de a vâna capete. Una dintre ipotezele lui era că vânătoarea de capete rezultă din modul în care o moarte (a victimei decapitate) a anulat o alta (a rudei defuncte) echilibrând astfel conturile. Ipoteza lui despre o teorie a schimbului însă nu a putut fi confirmată de un bătrân ilongot, căruia i-a dezvăluit ipoteza, și care era nedumerit că Rosaldo nu putea lua lucrurile ca atare și că gândea în felul acesta.
„Ani de zile am crezut că mai multă elaborare sau un alt nivel analitic ar putea explica mai bine motivele pentru vânătoarea de capete. Numai după ce am fost repoziționat printr-o pierdere devastatoare proprie, am putut înțelege mai bine că bărbații ilongoți spun exact ceea ce spun atunci când descriu furia din doliu ca sursă a dorinței lor de a tăia capete umane” (Rosaldo, pg. 170, 2004).
Înțelegerea acestui fenomen de către Rosaldo a devenit clar în 1981, când soția sa, Michelle Rosaldo, a murit într-un accident tragic în Filipine, căzând într-o râpă în timpul cercetărilor de teren. Abia atunci, experimentând durerea profundă a pierderii, Rosaldo a înțeles pe un plan personal emoțional ceea ce îi spuneau ilongoții despre furia doliului. De altfel, Rosaldo relatează că imediat după ce a găsit trupul soției, a devenit furios.
„Cum a putut să mă abandoneze? Cum a putut să fie atât de proastă încât să cadă? Am încercat să plâng. Am plâns, dar furia mi-a blocat lacrimile”. […] ”M-am simțit ca într-un coșmar. Întreaga lume din jurul meu se extindea și se contracta, zguduindu-se vizual și visceral. Această furie, în mai multe forme, m-a învăluit în multe ocazii de atunci, durând ore și chiar zile la rând. Astfel de sentimente pot fi trezite oricând de lucruri banale sau de amintiri neașteptate. Doliul nu ar trebui să fie redus la furie, nici pentru mine nici pentru nimeni altcineva. Puternice stări emoționale viscerale m-au cuprins, uneori separat și alteori împreună. Am experimentat o durere profundă și tăioasă, aproape de nesuportat. Frigul cadaveric al conștientizării finalității morții, tremuratul care începe în abdomen și se răspândește prin corp, glasul de jale care a început fără voința mea și plânsul frecvent” (Rosaldo, pg. 171, 2004).
Experiența subiectivă a lui Rosaldo arată cât de dificil este sa surprinzi dimensiunea afectivă viscerală a doliului din perspectiva unui observator, care oricât de implicat ar fi în fenomen, rămâne totuși detașat. Abia după ce a trăit personal o pierdere profundă, Rosaldo a înțeles că o astfel de durere poate declanșa o nevoie intensă de acțiune, uneori chiar de violență. Această realizare i-a oferit o nouă perspectivă asupra vânătorii de capete, văzând-o ca pe un mecanism cultural care legitimează asemenea reacții – la fel cum, poate, și în alte culturi există ritualuri similare, care maschează aceste impulsuri prin norme sociale.
În această practică conservată din timpuri imemoriale, ilongoții își gestionau suferința printr-un act de violență extremă, singura modalitate disponibilă pentru a o depăși, în absența unor mecanisme interne sau sociale de elaborare a doliului. Evacuarea rapidă a durerii, care nu este elaborata, fiind pusa în act printr-un gest de brutalitate extremă – decapitarea – devenea modul în care aceștia își „aruncau”, aproape la propriu, furia. Dacă ne raportăm la modelul lui Elisabeth Kübler-Ross (1969) privind stadiile doliului – inițial formulate în lucrul cu pacienți aflați în fața propriei morți și ulterior extinse ca model general al procesului de doliu (negarea, furia, negocierea, depresia și acceptarea) – putem observa că în cazul ilongoților aceste cinci etape par să se reducă la două: furia și, odată cu actul decapitării, acceptarea. Aceasta sugerează absența unor mecanisme interne de elaborare a pierderii.
După declararea legii marțiale în 1972, când execuția a devenit noua pedeapsă pentru vânătoarea de capete, ilongoții au cerut – fără succes – un moratoriu. În absența acestei practici, furia a început să se disipeze în cotidian, iar pentru ilongoți era o experiență cu totul și cu totul nouă să nu se mai exprime în manieră culturală proprie.
Încetarea vânătorii de capete a necesitat ajustări dureroase și găsirea altor moduri de a face față furiei pe care o trăiau în doliu. Mecanisme de funcționare internă, dar și sociale, total inexistente îi făceau cu totul neadaptați la conținerea afectelor negative. Noțiunea lor culturală referitoare la aruncarea unui cap uman, aruncă și furia creează o problemă de sens atunci când ritualul de vânătoare de capete nu poate fi efectuat. Se poate compara situația lor dificila cu ideea că neîndeplinirea ritualurilor poate crea angoasă.
Începând cu anul 1974, ilongoții au avut o altă opțiune: au început să ia în considerare convertirea la creștinismul evanghelic, ca mijloc de a face față durerii. Acceptarea noii religii presupunea abandonarea vechilor obiceiuri, inclusiv vânătoarea de capete. De asemenea, aceasta a făcut confruntarea cu doliul să fie mai puțin agonizantă, deoarece puteau crede că defunctul plecase într-o lume mai bună.
Cultură, civilizație și emoții indezirabile social
O situație similară cu cea a ilongoților poate fi regăsită în lumea Greciei antice, leagănul culturii și civilizației occidentale, unde cultural s-a născut tragedia. Regăsim exprimări emoționale brutale, primitive și directe în operele unor clasici precum Homer și Sofocle. Poate pentru că sunt niște reprezentări culturale codificate, putem înțelege mai ușor gesturile eroului Ahile, care târăște trupul lui Hector în jurul zidurilor Troiei sau ale lui Ajax, care taie capul lui Imbrius și îl aruncă asemenea unei mingi, lăsându-l să se rostogolească în praf. Poate că îngăduința vine și din faptul că sunt personaje homerice, prinse într-o tragedie fără margini. Însă, asemeni lui Rosaldo, ne este greu să înțelegem, să acceptăm și să explicăm de ce acum 50 de ani un bărbat ilongot din Filipine, confruntat cu pierderea cuiva drag, este împins de furie să-și ucidă semenul și să-i arunce capul într-o râpă. Există multa furie în acțiunile și în cuvintele lui Ahile și Ajax în fața pierderii – aceeași durere care se aude în vocea colectivă a indigenilor din Filipine. Furia este un mijloc de exprimare și exteriorizare a pierderii, în absența oricărei interdicții civilizatoare și culturale.
Acțiunile lor exagerate ne oferă o cheie: absența unor ritualuri care să poată absorbi și canaliza emoțiile intense. Tragedia antică, de data asta prin gestul suicidal al Antigonei, fiica lui Oedip Rege, este rezultatul interdicției neîndeplinirii unor ritualuri conform datinii, – interdicția lui Creon conducătorul Atenei de a-l îngropa pe Eteocles, conforma datinii, dar nu și pe Polinike, care „și-au dat moarte unul altuia” (Antigona, 1965), într-o luptă fratricidă pentru tronul cetății Teba – cât și a imposibilității exprimării durerii care au dus, în cazul ei, la situația de a îndrepta furia, în mod letal, împotriva propriei persoane. Cuvintele lui Creon, regele Tebei au fost: „Cetății poruncesc ca nu cumva mormânt lui Polinike sa-i dea / Să plângă ea [cetatea] o lacrima!” (Sofocle, 1965).
Antigona lui Sofocle are valoare istorică și simbolică, conform studiilor lui Nicole Loraux (2002), pentru că marchează perioada în care statul atenian interzicea doliul ritualizat, instituind controlul civic asupra pasiunilor – pathos – în încercarea de a reglementa și reprima expresiile emoționale puternice, ca strategie de menținere a ordinii politice. Doliul și femininul sunt adesea asociate, iar această asociere nu este accidentală. Lamentația, un cântec de jale sau un fel de bocet al bocitoarelor, este văzută în polis-ul grecesc ca un act profund feminin și, în consecință, problematic pentru modelul falocratic de cetățean atenian. Interzicerea doliului ritualizat de către statul atenian poate fi interpretat nu doar ca un act politic, ci și ca un gest de reprimare instituțională a afectului. Cetatea proiectează în feminin [Antigona] tot ceea ce trebuie evacuat pentru a menține aparența unei ordini raționale și falice.
În absența unui spațiu concret și simbolic unde această durere să poată fi elaborată, afectul reprimat revine în formă simptomatică sub forma violenței sau retragerii în sine. Antigona, în tragedia lui Sofocle, devine expresia acestui simptom: suicidul ei este o soluție extremă în fața imposibilității de a-și exprima simbolic ritualic doliul. Antigona devine o manifestare a minții traumatizate, al cărui obiect de iubire [fratele] este interzis de lege [Creon – Supraeul – instanță normativă inflexibilă]. În lipsa unui cadru care să-i permită să plângă, ea face loc durerii în propriul trup, direcționând furia și suferința către sine.
Teatrul atenian, jucat exclusiv de actori bărbați, devine un paradox cultural ipocrit: în timp ce societatea reprima manifestările emoționale, în special cele feminine, scena teatrală le aduce în prim-plan sub forma unei reprezentări simbolice. În loc să reprime patosul, tragedia îl joacă, îl pune în scenă, îl transformă într-o poveste, îl detensionează prin catharsis, dar îl și recunoaște ca parte esențială a ființei umane. Tragedia și teatrul nu doar că oferă un spațiu de exprimare a afectelor reprimate, ci funcționează ca un demers de reintegrare a pierderii.
Ritualurile, ca expresie a unei obsesionalități investite social, au fost o primă modalitate colectivă și individuală de a gestiona suferința pierderii. Principalul lor scop era asigurarea trecerii defunctului din lumea aceasta în lumea de dincolo, iar secundar, crearea unui timp și spațiu intern pentru elaborare prin amânare. Riturile de trecere sunt universale (Van Gennep, 1996) și funcționează ca o punte între „aici” și „dincolo”. Doliul ritualic, care este in sine un rit de trecere, presupune atât un set de reguli și un cadru afectiv, cât și un mediator între lumi și stări emoționale – de la negare și furie disperată, pana la depresie – oferind distanță socială și psihologică necesară elaborării interne.
Poate că pentru ilongoți convertirea la noua religie a însemnat în egală măsură o interdicție internă și externă, prin asimilarea unui sistem ritualic suficient de complex și promisiunea unei existențe în viața de apoi, care a putut asigura acel sentiment oceanic, liniștitor, promis de religie, despre care menționa Freud în Disconfort în cultura (2000), „sentimentul de a fi unul cu Întregul” […] „ca o altă cale spre îndepărtarea pericolului pe care [individul] îl cunoaște, amenințător, din partea lumii exterioare”. Dar în egală măsură, convertirea la noua religie civilizatoare a însemnat pentru ilongoți, poate pentru prima dată în istoria lor și amenajarea unui spațiu intern de elaborare. a urii și furiei pierderii.
Schimbarea colectivă necesită timp, iar pentru ilongoții adaptarea la noi circumstanțe nu poate avea loc arzând etape. Impunerea legii marțiale a eliminat brusc ritualul vânătorii de capete, generând o stare de apatie în comunitate, constată Rosaldo în observațiile lui de teren. Această interdicție a dus la reprimarea furiei, fără a oferi un mecanism alternativ de elaborare. Pe termen lung, această furie ar putea fi internalizată, transformându-se într-o instanță normativă – Supraeul, capabil să genereze vinovăție și autoreglare morală. Astfel, civilizația și cultura ar remodela treptat pulsiunea agresivă, integrând-o într-un sistem intern de auto-control – un Eu puternic.
Omul devine nevrotic, afirmă Freud (2000), deoarece „nu poate suporta cantitatea de frustrare pe care i-o impune societatea în serviciul idealurilor sale culturale”. Cultura este unul dintre cei patru factori menționați de Volkan (1993), psihanalist specializat în doliu, ca având un rol în diminuarea capacității de a face doliul, alături de structura emoțională a supraviețuitorului, natura relației pierdute și circumstanțele în care s-a produs pierderea. Cultura occidentală tinde să nege moartea și să promoveze o atitudine stoică, considerată mai adecvată din punct de vedere social, decât trăirea și exprimarea deschisă.
Reprimarea culturală a emoțiilor, deși limitativă pentru individ, a fost esențială pentru conviețuirea umană, permițând formarea unor norme și valori colective. Cultura nu doar interzice exprimarea directă a unor emoții, ci le modelează printr-un sistem dinamic de valori, practici și credințe transmise social. În acest mod, afectele sunt internalizate și reglementate în raport cu idealul de conviețuire socială.
Studiile non-psihanalitice arată că această reglare nu este doar un proces intrapersonal, ci profund influențat de norme și interacțiuni sociale (Matsumoto, 2008). Cultura modelează emoțiile inclusiv la nivel inconștient, prin normele sociale și evaluările afective acceptate (Leersnyder, Boiger & Mesquita, 2013). Un exemplu elocvent îl oferă populațiile inuite. În condițiile extreme din zona subarctică, supraviețuirea depinde de coeziunea grupului. Pentru a menține armonia, emoții precum furia sunt descurajate sistematic și înlocuite cu comportamente care favorizează echilibrul – cultura lor este una: niciodată furios (never in anger). Totuși, Briggs (1970) a observat că mecanismul are breșe pentru că furia este descărcată indirect, prin agresivitate față de câini – o situație tipică de deplasare a afectului.
Astfel, chiar și trăirile care ni se par naturale sunt, într-o anumită măsură, reglementate cultural. În esență, a fi civilizat presupune o reglare afectivă conformă normei sociale. Relația dintre emoții și civilizație este una biunivocă, într-o relație dinamică continuă. Fragilitatea condiției umane este serios pusă la încercare în situații personale limită, iar stările noastre afective cele mai primitive pot erupe neașteptat, înlăturând așa zisul om civilizat, lăsând loc unor părți arhaice. Desigur, asta nu însemnă ca partea primitivă ne caracterizează, dar nici nu putem lăsa în penumbra latenței aceasta latura a umanității noastre.
Dinamica doliului – perspective psihanalitice
O idee formulată de Freud încă de timpuriu subliniază paralelismul dintre viața psihică a individului și cea a grupului, evidențiind o relație de interdependentă care modelează funcționarea psihică atât la nivel personal, cât și colectiv. Dacă populația indigenă ilongotă oferă o perspectivă brută și ne-elaborată asupra furiei și doliului la nivelul realității externe, merită explorat modul în care aceste procese se desfășoară în profunzimea realității psihice, în intimitatea trăirii doliului.
Durerea nu este o boală, dar unii oameni se îmbolnăvesc totuși din cauza durerii. Freud a fost unul dintre primii care au încercat să înțeleagă de ce? În Doliu și melancolie el a prezentat un set unificat de idei despre dinamica durerii și a doliului normal și patologic, iar lucrarea lui rămâne una încă foarte actuală și astăzi.
Trăirea doliului este parte a condiției umane, pe care toți oamenii o experimentează într-o formă sau alta, ca „reacție la pierderea unei persoane iubite sau a unei abstracții apărute în locul ei, precum patria, libertatea, un ideal” (Freud, 2000). Doliul este o dispoziție „maladivă” (Freud, 2000), care trebuie tratată, deoarece „produce mari devieri de la comportamentul normal al vieții” (Freud, 2000). În aceeași lucrare, Freud, ne oferă un întreg index de stări trăite într-o situație de pierdere a obiectului: – tristețe profunda, dezinteres pentru lumea externă, pierderea capacitații de a iubi, inhibiție față de orice activitate, așteptarea delirantă de a fi persecutat. Dar în procesul doliului, în toată paleta de stări afective, furia emerge ca un răspuns la durere, manifestându-se în dinamica internă a psihicului. Eul se scindează, formând o relație de obiect intern, în care o parte disociată (instanța critică) se întoarce cu furie împotriva celeilalte părți a Eului.
Dacă Freud, în Doliu și melancolie, oferă o perspectivă centrată pe experiența imediată a Eului aflat în suferință, Melanie Klein (1935, 1940), în lucrările O contribuție la psihogeneza stărilor maniaco-depresive și Doliu și relația sa cu stările maniaco-depresive, extinde această înțelegere analizând procesele doliului în structura psihică timpurie a bebelușului. Klein explorează relația acestuia cu sânul matern și obiectele interne, evidențiind modul în care aceste experiențe primitive sunt reactivate mai târziu în suferința adultului. Momentul de referință al experienței timpurii al bebelușului este considerat înțărcarea – prima mare frustrare – văzută ca status nascendi al melancoliei. Obiectul jelit este sânul matern, perceput ca obiect pierdut, experiență care trezește impulsuri sadice asociate cu omnipotența și fantasme distructive timpurii.
Pentru Anna Freud în Despre a pierde și a fi pierdut (1966), furia generată de pierdere este trăită de indivizii de toate vârstele care întâmpină dificultăți în gestionarea procesului de separare. Conform observațiilor sale clinice, aceștia pot direcționa această furie fie către propriul corp, fie către alte persoane, fie asupra unor obiecte aflate la îndemână. Totodată, ea îi consideră pe acești indivizi „perdanți cronici”, deoarece se identifică cu obiectul pierdut și nu reușesc să găsească forme de compensare pentru ceea ce le lipsește, fiind incapabili să investească libidinal într-un nou obiect. În această perspectivă teoretică și clinică, ilongoții, prin maniera brutală în care își gestionează separarea de o persoană apropiată, pot fi considerați, la rândul lor, „perdanți cronici”, blocați într-un stadiu infantil de dezvoltare, deoarece se identifică cu obiectul pierdut (persoana decedată) și canalizează această suferință printr-un act violent, în loc să o elaboreze prin alte mecanisme sau să investească într-un obiect nou compensator.
Cel mai mare pericol pentru persoana îndoliată provine din întoarcerea furiei, inițial îndreptate către persoana iubită pierdută, împotriva propriei persoane. Unul dintre modurile în care această furie se manifestă în doliu este printr-un sentiment inconștient de triumf asupra celui decedat. Melanie Klein consideră că dorințele primitive de moarte îndreptate împotriva părinților și fraților sunt, într-un fel, îndeplinite ori de câte ori o persoană iubită moare. Astfel, fantasmele inconștiente par să triumfe și să devină realitate, făcând ca moartea să fie percepută, paradoxal, ca o victorie – o idee izbitoare și inacceptabilă, dar care generează profunde sentimente de culpabilitate. Doar treptat, prin recâștigarea încrederii în obiecte și valori exterioare, persoana îndurerată își poate restabili legătura afectivă cu cel pierdut.
Furia este un fir roșu care se regăsește în toată dinamica doliului – afect indezirabil și dificil de acceptat atât în realitatea internă, cât și în cea externă pentru omul zilelor noastre – aspect menționat în scrierile freudinene, kleiniene și annafreudiene.
Astăzi avem suficiente date care arată că societățile contemporane restricționează spațiul necesar elaborării suferinței, transformând expresia doliului într-un proces din ce în ce mai interiorizat și mai puțin vizibil social. De aceea, în baza evidențelor, putem afirma că există un abis major între intelectualizarea și trăirea doliului. Deși poate fi conceptualizat, teoretizat și elaborat, în realitate, devine accesibil înțelegerii noastre doar prin experiență directă, nemediată și cel mai adesea resimțită brutal.
Dar dacă am face o punte peste timp și ne-am întreba cum era trăită pierderea la începuturile istoriei omului, în absența mecanismelor interne defensive și a normelor socio-culturale, studiul antropologic lui Rosaldo ar putea oferi un răspuns relevant. Acest răspuns are o valoare aparte, deoarece îmbină observația antropologică cu propria sa experiență subiectivă, demonstrând că a gândi pierderea este un privilegiu intelectual, în timp ce a o trăi – mai ales ireversibilitatea ei – este o experiență personală catastrofală, pentru care nici mecanismele socio-culturale, nici civilizația nu ne fac să fim cu adevărat pregătiți.
NOTĂ
*Materialul a fost prezentat în cadrul simpozionului organizat de Fundația Româno-Olandeză pentru Psihoterapie Psihanalitca (FROPP), în perioada 16 – 18 mai 2025, având tema De/spre pierdere
BIBLIOGRAFIE
- Briggs, J. L.(1970). Never in Anger: Portrait of an Eskimo Family. Harvard University Press.
- Freud, A. (1966). Psychoanalytic Study of the Child, 22:9-19.
- Freud, S. (2000). Doliu și melancolie, în Psihologia inconștientului, Ed Trei
- Freud, S. (2000). Disconfort în cultură, în Psihologia inconștientului, Ed Trei
- Klein, M. (1935). A contribution to the psychogenesis of manic-depressive states. The International Journal of Psychoanalysis, 16, 145–174.,
- Klein, M. (1940). Mourning and its relation to manic-depressive states. The International Journal of Psychoanalysis, 21, 125–153.
- Kübler-Ross, E. (1969). On Death & Dying, Ed. Scribner New York
- Leersnyder, J., Boiger, M. si Mesquita, B. (2013) Cultural regulation of emotion: individual, relational, and structural sources în Frontieres in Psychology, vol. 4
- Loraux, N. (2002). Mothers in mouring, Cornell University Press.
- Matsumoto, D. (2008). Culture, Emotion, Regulation, and Adjustment, în Journal of Personality and Social Psychology, 2008, Vol. 94, No. 6, 925–937
- Rosaldo, R. (2004). Grief and a Headhunter’s Rage, in Death, Mourning, and Burial
- A Cross-Cultural Reader, edited by Antonius C. G. M. Robben, Ed. Blackwell Publishing
- Sofocle (1965). Antigona, Ed. Tineretului.
- Van Gennep, A. (1996). Rituri de trecere, Ed Polirom.
- Volkan, D. V. și Zintl, E.(1993). Life After Loss. The Lessons of Grief
