Deconstruirea modelelor relațiilor fraternale sub influența realității sociale*

Realitatea sociala se găsește într-un proces perpetuu de construcție, deconstrucție și reconstrucție sub influența numeroaselor puncte de convergență și divergență dintre individ, microgrupul de apartenență, factorii sociali, culturali și de mediu. Unicitatea unui individ derivă din hazardul unei serii de factori care îl modelează pe parcursul întregii sale vieți și îi determină propria-i devenire și transformare. Prin formarea noastră profesională, am putea fi în postura să acordăm mai multă atenție realității interne și din această poziție, fără voia noastră părtinitoare, suntem susceptibili să fim influențați, chiar până la distorsiune, de propriile noastre perspective profesionale, riscând să fim reducționiști și unidimensionali în raport cu percepția realității. Fideli ideii lui Gergen, care afirmă că nu există realitate, ci doar percepția realității, nu ne rămâne decât să fim deschiși în a surprinde multitudinea realităților care se construiesc sub ochii noștri. 

Relațiile de rudenie sau rudenia ca formă a familiei extinse

Un semnal de schimbare a percepției realității microclimatului familial și a relațiilor fraterne, așa cum le cunoaștem, vine din domeniul științelor sociale, care prin studii demografice longitudinale și analizele predictive, indică modificarea relațiilor de rudenie și modelului familial sub presiunea unor variabile multifactoriale - fertilitate, amânarea maternității, îmbătrânirea populației, context economic, factori geografici (creșterea distanței dintre rude), cariera, modificarea percepției privind rolul biologic, absența unui partener adecvat. Rețelele de rudenie sunt în scădere peste tot în lume, iar acest lucru este evident în mai multe regiuni ale globului, unde tendințele privind dimensiunea totală a familiei sunt în scădere. Prin familie, într-un sens extins, înțelegem totalitatea străbunicilor, bunicilor, părinților, copiilor, nepoților, strănepoților, mătușilor, unchilor, fraților și verișorilor aflați în viață. 

Structura relațiilor de rudenie se schimbă și se conturează trei tendințe principale în ceea ce privește evoluția globală a relațiilor de rudenie biologică. În primul rând, o fertilitate mai scăzută și mai întârziată va reduce considerabil numărul de rude pe parcursul vieții indivizilor. În al doilea rând, rețelele familiale vor deveni mai "verticale" în timp, fiind compuse din ce în ce mai mult din (stră)bunici, părinți, copii și (stră)nepoți. Rudele orizontale vor fi în număr relativ redus – unchi, mătuși, verișori. În al treilea rând, rețelele de rudenie vor îmbătrâni considerabil, după cum reiese din diferența de vârstă tot mai mare între indivizi și rudele lor. Îmbătrânirea rudelor va fi mai pronunțată în țările care au în prezent structuri de vârstă relativ tinere.

Se întrevede o prevalență și o suprapunere a familiilor multigeneraționale, chiar și pana la trei generații, pentru perioade mai lungi de timp. Se estimează că dimensiunea totală a familiei extinse în Europa și America de Nord va scădea de la 25 de rude în 1950 la 15,9 în 2095, iar la nivel global, de la 41 de rude în 1950 la 25 de rude în 2095 - pentru o persoană de sex feminin în vârstă de 65 de ani, etalon dintr-un studiu longitudinal și predictiv (Alburez-Gutierreza, 2023). De asemenea, se estimează că structural, familiile vor deveni mai verticale în timp, pentru că dacă în anii 1950 numărul mediu de copii dintr-o familie era de 3,6, în prezent media este de 1,5 copii, conturând tendința modelului copilului unic, bine cunoscut timp de decenii în China. Această remodelare a structurii familiale aduce în discuție o criză relațională de rudenie și a relațiilor maritale fără precedent. Dintr-o altă perspectivă, rețeaua familială extinsă a unui nou născut chinez în 1950 era dominată în mare măsura de verișori - aproximativ 11 în medie. În schimb, în 2095, se estimează că un nou născut chinez va avea, în medie 1,1 verișori.

Modelul copilului unic, care se prefigurează ca prognoză statistică într-o perspectivă demografică pe termen lung modifică, prin deficit, raporturile relaționale dintre frați și surori, cu impact asupra familiei extinse și a gradelor de rudenie, prin verticalizare, în detrimentul orizontalizării relațiilor.

Familia, celula de bază a societății...  la confluența dintre biologie, spiritualitate rituală și tehnologie

Perspectiva relațiilor din familia extinsă poate contribui la înțelegerea dinamicii relațiilor fraterne, în raport cu diferite figuri semnificative care întregesc tabloul familial, ce poate developa valențe noi și neașteptate. Într-un sens social și antropologic al realității sociale occidentale, relațiile de rudenie se bazează pe legăturile biologice create prin naștere – adică, relații de sânge. Totodată, există și grade de rudenie acceptate social care nu respectă criteriul legăturii biologice – adopția sau diferite alianțe de pseudo-rudenie – de natură spirituală, mai ales în lumea creștină, prin botez, căsătorie sau rudenie prin „alianță”. 

Tendințele sociologice și demografice, arată că familia a scăzut progresiv în dimensiune în epoca modernă, pe de o parte pentru că se nasc mai puțini copii și pe de alta parte, din cauza numărului tot mai mare de familii monoparentale. Acest lucru se datorează factorilor enumerați anterior: fertilitate, amânarea maternității, îmbătrânirea populației etc. Pentru femeile din unele cercuri ale societății occidentale a devenit acceptabil, chiar un scop în sine, să conceapă și să crească copii fără un bărbat care să le fie alături - un scop feminin de împlinire a maternității, care în unele societăți africane nu reprezintă o raritate, ci o realitate socială comună (Parkin, 1998). 

Un alt aspect, în esență modern, al rudeniei este dat de dezvoltarea de noi tehnologii de reproducere, care sunt concepute pentru a evita problemele de infertilitate și de moștenire genetică dăunătoare, dar care au efectul de a fragmenta rolurile acceptate de paternitate și maternitate. Această fragmentare nu este în sine nici nouă, nici rară. Antropologii folosesc termenii pater și mater pentru a indica tatăl și, respectiv, mama definiți social, în contradicție cu tatăl și mama fizică sau biologică, genitor și genetrix. De asemenea, antropologia a trebuit de mult timp să facă o distincție fundamentală între pater și genitor, adică între paternitatea biologică și cea socială și există o distincție similară, chiar dacă mai puțin obișnuită, între mater și genetrix.

Situația indusă de dezvoltarea noilor tehnologii de reproducere este ceva mai complicată. Există trei metode de bază, toate cu variații semnificative: prima este inseminarea artificială a viitoarei mame fie de către soț (în cazul în care un handicap fizic împiedică relațiile sexuale), fie de către un donator (în caz de infertilitate). A doua este fertilizarea în vitro sau producerea de așa-numiți "embrioni de test". În acest caz se poate folosi sperma tatălui sau a unui donator, dar și ovulele pot fi donate dacă mama nu este capabilă să producă vreunul. A treia se referă la maternitatea surogat, în care o terță persoană de sex feminin este contractată de șot și soție să ducă la termen un embrion în numele celor doi. Toate aceste aspecte tehnologice pot fi ocolite dacă tatăl lasă direct însărcinată mama surogat, caz în care soția primului nu poate fi niciodată mama copilului. 

În timp ce intenția celor trei metode de baza este de a produce copii, în circumstanțe în care acest lucru este dificil sau imposibil prin mijloace normale, efectul este de a face ca paternitatea să fie (1) împărțită cu persoane din afara căsătoriei sau a unui alt parteneriat stabil; (2) în unele situații se ajunge ca niciunul dintre părinți să nu fie de facto părintele genetic. 

Inseminarea artificială prin donator produce o distincție clară între tatăl genetic și tatăl social. În funcție de circumstanțele exacte, fertilizarea în vitro poate produce o situație în care nici unul dintre părinții sociali nu este părintele genetic (daca sunt donate atât sperma, cat și ovulele) sau doar unul dintre ei este (daca există doar o singură donare).

Maternitatea surogat poate duce la o situație și mai complicată, în care mama socială (adică mama care solicită) este o persoană, furnizorul ovulului o altă persoană, iar mama purtătoare - o a treia persoană. Fără îndoială, aceasta este o situație extremă, iar în practică, unele dintre aceste roluri sunt susceptibile de a fi exagerate, deși marginale totuși ele reprezintă realități ale zilelor noastre.  

În lumea non-occidentală, în unele societăți pe care le consideram arhaice, separă sursa copilului de purtătorul sau: de exemplu, se poate crede că, de fapt, copilul întră în mamă ca un spirit sau prin intermediul unui spirit, sau tatăl poate fi definit ca singura sursă a noii vieți. Acest fapt este posibil pentru că unele societăți așa zis arhaice, nu consideră mama ca având un rol unic, esențial în crearea unei noi vieți și de aceea pentru reprezentații ei, maternitatea surogat este mai puțin problematică. Prin urmare, în prezent, noile tehnologii de reproducere reprezintă o „problemă” pentru societățile în esență occidentale care le-au dezvoltat, mai degrabă decât pentru alte societăți. Acestea au dus la ridicarea unor întrebări cine este adevăratul părinte, cel care furnizează materialul genetic sau cel care are grija de copil după ce acesta se naște și, de asemenea, în ce măsură copilul va dezvolta complexe cu privire la identitatea sa mai târziu în viață. Acest lucru este valabil indiferent de metoda aleasă. Aspectul cultural joacă un rol determinant în adoptarea sau respingerea paternității exclusiv biologice. 

Au fost identificate diferite dileme privind succesiunea și moștenirea în cazurile în care văduvele sunt fertilizate cu sperma congelată a soțului lor decedat, o alta posibilitate tehnică modernă. Ceea ce ridică dileme juridice majore privind succesiunea și chiar recunoașterea paternității. 

Antropologia, mai presus de orice perspectivă morală, subliniază faptul că variația regulilor de succesiune și de moștenire în lume arată, în general, că o soluție impusă cultural este perfect posibilă. Indiferent ce spune sau face știința, societatea, acționând prin intermediul legii sau a opiniei publice, va fi cea care va decide ce definiții ale rudeniei sunt acceptabile.

„Operațiile de schimbare de sex”, căsătoriile homosexuale reprezintă o provocare pentru ideile convenționale de rudenie. În unele țări cuplurile de același sex au posibilitatea să dobândească copii prin adopție (în unele cazuri, acestea pot avea oricum copii în virtutea unei căsătorii sau relații heterosexuale anterioare). La fel ca noile tehnologii de reproducere, chiar dacă din motive diferite, astfel de aranjamente pun sub semnul întrebării noțiunile convenționale de paternitate. 

Antropologia, mai presus de orice perspectivă morală, subliniază faptul că variația regulilor de succesiune și de moștenire în lume arată că în general o soluție impusă cultural este perfect posibilă. Societatea viitorului, cel puțin în unele situații particulare, se poate găsi în fața unor spețe dificil de soluționat, comparativ cu societățile non-occidentale pentru care rudenia își poate găsi modalități de împlinire în maniere facile, deoarece rudenia este considerată o chestiune culturală, socială și nicidecum o chestiune strict biologică.

Fratria din perspectivă istorică, mitică și antropologică 

Homo sapiens și homo neanthertal. Specii foarte asemănătoare cu oamenii moderni au apărut prima dată acum aproximativ 2,5 milioane de ani – este cazul lui Homo Australopitecus ca un fel de patriarh al speciei homo. Homo sapiens aparține unei familii mult mai largi. Nu doar că avem o mulțime de veri necivilizați, dar cândva am avut și mulți „frați” și „surori”. Suntem obișnuiți să ne gândim la noi înșine ca specie ca la singurii oameni, fiindcă în ultimii 10.000 de ani specia noastră a fost într-adevăr singura specie umană. Totuși, semnificația cuvântului om este cu referire la un animal aparținând genului homo din care au existat multe alte specii ale acestui gen în afară de homo sapiens. Pământul de acum 100.000 de ani era străbătut de cel puțin 6 specii diferite de oameni: Homo Neanderthalis, Homo Erectus, Homo Soloensis și alte câteva rude mai apropiate sau mai îndepărtate ar fi Homo Floresiensis, Homo Denisova, Homo Rudolfensis, Homo Ergaster.

Toate acestea erau ființe umane. Este o greșeală obișnuită că aceste specii să fie văzute drept ordonate în linie dreaptă de descendență. Acest model liniar lasă impresia greșită că în orice moment Pământul a fost locuit de un singur tip de oameni și că toate speciile anterioare au fost doar modele mai vechi ale noastre.

În lanțul trofic poziția genului homo a fost la mijloc. Odată cu ascensiunea lui homo sapiens omul a ajuns într-o perioadă istorică scurtă în vârful lanțului trofic. Acest salt spectaculos a avut consecințe majore și a produs efecte în rândul celorlalte specii. 

Greu de precizat pe scala timpului unde este momentul punctului de evoluție dintr-un tip anterior de oameni, însă cel mai probabil asta s-a întâmplat acum aproximativ 150.000 de ani. În migrația lor către diferite zone ale globului sapiens i-au întâlnit pe neanderthalienii. Aceștia din urmă erau musculoși, aveau creiere mai mari și erau mai bine adaptați la clima rece. Foloseau unelte, focul, erau buni vânători și se pare că aveau grijă de bolnavi și de infirmii lor. Au fost descoperite multiple dovezi arheologice a grijii lor față de proprii semeni. Cele două populații însă au rămas complet distincte. Există unele ipoteze care sugerează contopiri și câteva gene neanderthaliene au reușit să rămână și se regăsească în ADN-ul lui sapiens. Supraviețuirea lui sapiens, în ciuda unui dezavantaj biologic structural, s-ar fi datorat unor abilitați sociale superioare. 

Comparativ, neanderthalienii, mai puțin descurcăreți, aveau dificultăți din ce în ce mai mari să se hrănească iar populația lor scădea lent până la dispariție, cu excepția unor membrii care s-au alăturat vecinilor lor sapiens. „Ciudată și poate incriminatoare este exclusivitatea noastră actuală [...] noi, sapiens, avem motive întemeiate să reprimam amintirea fraților noștri” (Harari, 2017).  Această amintire reprimată ar putea avea legătură cu primul fratricid din istoria umanității.

În cursul ultimilor 10.000 de ani homo sapiens s-au obișnuit să fie singura specie umană, încât e greu pentru noi să ne imaginăm orice altă posibilitate. Lipsa fraților și surorilor noastre face să ne fie și mai ușor să ne închipuim că noi suntem apogeul creației și că ne separă o prăpastie de restul regnului animal. Ceea ce l-a făcut adaptabil pe homo sapiens, față de homo Neanderthal, pare să aibă legătură cu capacitatea lui de asociere în grupuri și limbajul unic, care a facilitat o comunicare rapidă și eficientă și implicit o coordonare mai bună, în detrimentul celeilalte specii conlocuitoare. 

Cain si Abel – fratricidul biblic. Primul fratricid biblic, povestea lui Cain si Abel din Geneza, și-a pus amprenta asupra întregului spațiu cultural occidental, fiind o sursă de ilustrare simbolică a invidiei distructive dintre frați, care, în acest caz, merge până la fratricid. Deși cu un puternic caracter religios, povestea lui Cain si Abel este o bună sursă de înțelegere a funcționarii minții umane, din perspectiva dinamicilor care se structurează în microclimatului familial. Narațiunea biblică ilustrează felul în care relația cu alteritatea, este potențată de comparația socială, prin intermediul căreia, indivizii se evaluează în mod constant în raport cu ceilalți. Când cineva se percepe pe sine în dezavantaj, poate trăi sentimente din sfera afectelor negative, devenind invidios și resentimentar. 

În acest caz biblic este implicat și terțul. Inițial, jertfa lui Abel a fost mai bine primită de Dumnezeu, imago patriarhal suprem, iar cea a lui Cain mai puțin, după cum ne spune textul biblic:  "Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Și a adus și Abel din cele întâi-născute ale oilor sale și din grăsimea lor. Și a căutat Domnul spre Abel și spre darurile lui, iar spre Cain și spre darurile lui n-a căutat. Și s-a întristat Cain tare și fața lui era posomorâtă".  Acest pasaj din Biblie rămâne momentul de referință pentru care nu mai există cale de întoarcere pentru Cain. Din perspectiva povestirii biblice, Cain este considerat inițiatorul răului, violenței și lăcomiei. Potrivit Genezei, Cain a fost primul om născut și totodată, primul ucigaș prin comiterea unui fratricid pornind de la un sentiment de apreciere inegală.

Dintr-o altă perspectivă, narațiunea biblică poate fi văzută ca o modalitate de avertizare despre potențialul de violență în familii și comunități. Rivalitatea între frați este un fenomen documentat în toate culturile, iar competiția pentru resurse sau afecțiunea parentală poate escalada în agresiune. Actul criminal al lui Cain față de Abel ar putea fi interpretat ca o consecință extremă a invidiei și furiei nerezolvate.

Povestea lui Cain și Abel merită abordată și dintr-o perspectivă matriarhală, mai precis, în ce măsură Eva ar fi putut prin poziția ei maternă să influențeze un destin ulterior diferit al rivalității dintre cei doi frați, copiii ei? Cum se întâmplă deseori, o schimbare de perspectivă vine dintr-o secvență anterioară - ca în cazul lui Oedip, unde atenția ne este captată de secvența confruntării cu consecințe patricide, omițând că inițial acesta a fost abandonat de mama lui Iocasta, desigur pentru evitarea unei profeții sumbre, sau în cazul mitului lui Narcis unde în prim planul atenție noastre este oglindirea lui Narcis, îndrăgostit de reflexia propriului sau chip, omițând o secvență precedentă despre mama lui Narcis, nimfa  albastră Liriope, care fusese siluită de Zeul Apelor și astfel devenim martorii unei relații deficitare cu o mamă care a fost abuzată și traumatizată și cel mai probabil preocupată de propria suferință, iar astfel Narcis este în poziția unui copil nedorit, suferind de un deficit major de grijă și atenție maternă.

Similar, în cazul fraților Cain și Abel identificăm un moment, înainte de scena jertfei, cu posibile semnificații ulterioare și anume reacția și non-reacția Evei. Când Cain s-a născut reacția Evei a fost: "Am dobândit om de la Dumnezeu".  În cazul nașterii lui Abel textul biblic este tăcut și sugerează astfel că Eva nu a avut nici o reacție. Cain era dorit și iubit de Eva. Abel a fost respins, sacrificat neavând niciun loc în inima mamei. Abel întruchipează, victima respingerii materne, iar Cain poate fi personificarea celui căruia îi este îngăduit totul, negată orice limită, având libertatea de a-si atinge scopul prin orice mijloc. Așadar, poziția Evei, într-o postură în care grija maternă ar fi fost distribuită diferit, ar fi putut descuraja o rivalitate fraternă fără consecințe nefaste.

Relația cu familia și frații. Știm de la Tolstoi că toate familiile fericite se aseamănă între ele. Dar familiile neîmplinite, au particularitățile lor. Relația cu un frate sau cu o soră este cea mai lungă relație pe care un individ o poate avea în întreaga sa viață. Mai ales în prima parte a vieții, frații interacționează între ei, mai mult decât o fac cu proprii părinți. Din perspectiva expunerii și interacțiunii, această relație are o durată mai lungă decât relațiile cu părinții, soții, copiii sau majoritatea celorlalți prieteni și rude. Relațiile din copilărie dintre frați sunt considerate ca fiind cele mai importante și care contează cel mai mult în prezent, în baza trecutului. Astfel, durata în sine poate fi un factor important în determinarea impactului relației și construirii unor tipare relaționale viitoare și totodată, frații pot fi prima reprezentare a alterității

Frații joacă un rol crucial în dezvoltarea personalității și totodată pornind de la aceste realități sociale predictive este de pus în discuție în ce  măsură relațiile de familie și implicit fraterne care își micșorează numărul de la 3,6 la 1,5, se vor reflecta în procesele conștiente și inconștiente de internalizare ale relațiilor interpersonale în timpul copilăriei timpurii?

În altă ordine de idei, în ce măsură relațiile fraterne au la bază un antagonism contraintuitiv pentru multe dintre realitățile familiale? Indemnul „sa va aveți ca frații” se lovește de multe ori de proba realității. Dar la care realitate ne raportam? Termenul fratrie a fost introdus in psihanaliză de Freud in Totem și tabu, cu referire la interdicția sexuală între membrii aceluiași grup, ca mijloc adecvat pentru evitarea incestului de grup, în interiorul aceluiași clan. Antropologia ne furnizează suficiente date despre cum fratria a influențat în mod semnificativ normele și convențiile sociale din societățile arhaice. În multe culturi, fraților le erau impuse reguli de căsătorie, cum ar fi exogamia, care interzicea membrilor unui grup sa aibă relații matrimoniale în cadrul aceluiași grup sau sistem de rudenie. Așadar, o interdicție imemorială, dăinuie până în zilele noastre. 

Conținutul semantic al cuvântul fratrie desemnează o interdicție, un tabu major, atât de bine interiorizat și transmis transgenerațional, încât acesta ar putea fi o sursă de înțelegere pentru multe dintre relațiile anevoioase și ambivalente dintre frați. Ei se afla, inconștient, într-o fricțiune care asigură respectarea interdicției inițiale – evitarea incestului. Într-un fel, prin însăși conținutul sau semantic, fratria face referire la o interdicție arhaică și, totodată, desemnează un antagonism implicit, care este atât de recognoscibil în relațiile dintre frați, deși de cele mai multe ori de neînțeles. Așadar, ambivalențamarcantă din relațiile fraterne este dată atât de o interdicție arhaică, profund inconștientă – evitarea incestului, cât și de presiunea unui deziderat microfamilial conștient, care are ca interes comun înțelegerea dintre frați și relații armonioase în familie.

Filiația - Complexitatea relațiilor instituționale 

Trei mituri au dominat mișcarea psihanalitică încă de la începuturi: mitul lui Oedip sau patricidul, mitul lui Cain și Abel sau fratricidul, care s-a reflectat și în rivalitatea dintre discipolii lui Freud din toate generațiile și mitul lui Abraham sau filicidul. 

Istoric, in 1902, un mic grup vienez începuse să se adune în jurul lui Freud, iar în 1910, acest început modest a căpătat un caracter internațional. În 1912-1913 Totem și Tabu a fost publicat. Momentul publicării se suprapune cu ultima perioadă de discordie din interiorul tinerei mișcări. Totem și tabu poate fi și o referire simbolica la nașterea hoardei primitivepsihanalitice sub forma cercului freudian - întâlnirile ritualice ale Societății de miercuri, în care se discutau noile teorii ale părintelui psihanalizei. Într-o hoardă primordială, ipoteza lui Darwin, preluată de Freud exista un tată violent și gelos, care păstrează toate femelele pentru el și își alungă fiii pe măsură ce cresc. Într-o zi, frații care fuseseră alungați s-au adunat, și-au ucis și și-au devorat tatăl și astfel au pus capăt hoardei patriarhale. Tatăl primar violent fusese, fără îndoială, modelul temut și invidiat al fiecăruia dintre frații din ceată. Totem și tabu simbolic poate fi văzut ca o secvență istorică importantă a mișcării psihanalitice de la un moment dat, și care a ajuns să se regăsească ca un tipar repetitiv în timp.

Conflictele care au marcat Mișcarea psihanalitică în forma ei inițială, ca o primă familie originară, se regăsesc în mai toate societățile psihanalitice aflate mai ales la prima generație. O situație foarte cunoscută este cea a Societății Britanice de Psihanaliză, care a traversat o perioadă foarte lungă de tensiuni privind aspectele tehnice, teoretice dar și politice cunoscută ca perioada Marilor Controverse, imediat după moartea lui Freud, în 1939. Controversa a izbucnit în legătură cu validitatea și statutul ideilor introduse în psihanaliză de Melanie Klein și în ce măsură ideile ei se îndepărtau de propunerile de bază ale lui Freud. Pe lângă dezacordurile centrale din jurul teoriei și de practica tehnică, puterea în societatea psihanalitică și organizarea viitoare a acesteia au fost, de asemenea, în joc. Pentru a dezbate controversele, Societatea Britanică de Psihanaliză a organizat o serie de discuții științifice, mediatorul fiind desemnat un Comitetul. Nici România nu a făcut excepție de la acest parcurs, acest lucru fiind vizibil în decada anilor 90. Dincolo de controverse, în final, interesul comun a fost mai presus de interesul unei facțiuni (totem). Beneficiul fiind al practicii clinice, a teoriei care s-a îmbogățit substanțial în acea perioadă, dar în ansamblu o întreagă familie extinsă a avut de câștigat – teoreticieni, practicieni, dar mai ales pacienți. Aceste ilustrări instituționale, arată o data în plus că relațiile de familie, și implicit dintre frați, sunt întotdeauna complicate fiind marcate de apropieri și respingeri.  

Copilăria – un construct social

Copilăria este o categorie psiho-socială organizată în jurul frontierei dintre copil și adult. Există o identitate numită „copil”. Cu toții avem o reprezentare subiectivă și foarte personală a conceptului de copilărie. Când „creștem”, rămâne în mintea noastră un loc extrem de personal pe care îl numim copilăria mea. Dar copilăria nu este un fapt evident și natural cum ar putea să pară la o primă vedere, ci un construct social.

Noțiunea de copilărie nu a existat dintotdeauna și istoric nu este ceva de la sine înțeles. Este un concept de data recenta la scara istoriei. Antichitatea și Evul Mediu nu aveau în uz această noțiune. „Copilăria” a apărut în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, în timpul tranziției civilizației europene de la Evul Mediu târziu și Renaștere la perioada pe care o numim Modernitate Timpurie. 

Deconstruirea fenomenului religios din punct de vedere instituțional, declinului formelor religioase și autorității feudale centralizate, dublate de ascensiunea unor organizări sociale laice, împreună cu sentimente identitare naționale a pus în mișcare o serie de mecanisme sociale noi. Această transformare mutativă în mentalitatea colectivă a implicat transformări politice și instituționale apărând ideea de guvernare și suveranitate, care a inclus din acel moment preocuparea pentru gestionarea populației. 

Interesul pentru copii, ca o categorie socială aparte, este și pe fondul importanței crescânde a familiei nucleare. Copilăria este recunoscută ca o stare umană particulară de societate și guvernare pentru că în perspectiva planificării resurselor copiii sunt o resursă social-economică a viitorului și pe măsură ce societățile au devenit mai conștiente și mai orientate spre economie, au început să acorde atenție acestor resurse și să le gestioneze dezvoltarea prin educație. Acest proces formativ presupune o segregarea a copiilor pe categorii de vârstă, iar acest lucru se face prin instituția școlară, care limitează capacitatea lor de a interacționa cu cei din afara grupului lor de vârstă imediat apropiat, în special cu adulții. Adițional, sunt puse în funcțiune diverse mecanisme sociale, în special sistemele de sănătate publică și de educație, care se conturează tot mai clar în acea perioadă, întrucât copilăria în calitate de construct instituțional este esențială pentru ca individul să cunoască lumea și să se cunoască pe sine. O tranziție către o investiție politică fără precedent în viața biologică a individului denumita de Foucault (2003), bio-politică. În acest context, copilăria apare pe hartă ca parte a clasificării și studierii atente a populațiilor și corpurilor, alături, de boală și nebunie.

Prin prisma datelor demografice, putem imagina anticipativ o frecvență mai ridicată a familiilor cu copil unic și implicit o presiunea socială asupra acestuia în microclimatul său familial, asociat cu dorința părinților de reușită pentru a împlini idealul unei întregii familii pentru his majesty the baby. În acest caz copilul unic trebuie să aibă cea mai bună educație și șansele lui trebuie maximizate imperativ. Părinții au la dispoziție o literatură generoasă de parenting pentru a se instrui și pentru a știi cum să-și îndeplinească propriile atribuții parentale. Privilegiul copilului unic este că se poate bucura de atenția nemijlocita a părinților, iar investiția în el va fi nedivizată de nici o rivalitate fraternă. În baza tendințelor demografice și a unor realități sociale deja existente, putem fi martorii unor mutații ample în interiorul microclimatului familial. De la o perspectivă de grup, cu atribute care țin de afiliere, apartenență și preponderent de dezvoltare a relațiilor pe orizontală, la individualism, competitivitate și preponderent relații pe verticală. 

Raportul dintre sine – alteritate

Conștiința de sine necesară pentru ca o ființa umana să devină subiect / persoană, în sensul construirii unei identități proprii, depinde de cunoașterea și recunoașterea de către ceilalți, adică într-o dialectică cu alteritatea – sau cum ar fi spus Socrate: „un suflet are nevoie de un alt suflet pentru a se oglindi”. 

Ne naștem în familii, iar familiile sunt adesea membre ale unor “clanuri” sau “triburi”. Membrii grupului se oglindesc unii în alții și tind să idealizeze grupul ca fiind ceva foarte special și unic - ca fiind cel mai bun, cel mai talentat. Grupul susține fragilitatea membrilor săi prin înfrățire, reflectare și idealizare, iar fuziunea identității proprii în identitatea grupului, oferă o susținere substanțială. „Poate ca eu nu sunt măreț, dar grupul meu este și în măsura în care sunt membru al grupului, sunt măreț”, ar putea suna vocea interioară a cuiva, parte dintr-un grup. Nu este întâmplător faptul că oamenii au trăit pentru prima dată în triburi de vânători sau culegători și s-au unit prin apartenență la aceste triburi, deoarece fuziunea grupului unificat era crucială pentru supraviețuire. 

Copilul unic se structurează pe repere diferite, spre deosebire de un copil parte dintr-o familie în care sunt mai mulți frați. Știm că poziția la naștere stabilește inevitabil o ierarhie. Poziția fraților asigură că ar exista suficientă diversitate care generează modele de alteritate prin simplul fapt că suprapunerile de rol sunt indezirabile, iar concurența pentru roluri și ierarhie este acerbă. Suntem ființe sociale care încearcă să își găsească o nișă în grupurile noastre sociale de referință. 

Primul grup social din care facem parte este familia noastră. În cadrul familiei noastre, concuram cu frații noștri pentru diferite locuri și nișe. Motivația principală a oricărui copil este aceea de a-și găsi locul sau nișa specială în interiorul familie. Cine este el și poziția lui în interiorul grupului de referință, familia, este o negociere la confluența dintre imaginea de sine și percepția împărtășită de către ceilalți membrii ai grupului. Dezvoltarea personalității unui copil este marcată de personalitățile și interesele celorlalți membri ai familiei. Perspectiva verticalizării relațiilor în microclimatul familial din societatea actuală, pe fondul predicțiilor demografice, pune în discuție deconstruirea și reconstruirea relațiilor dintre frați, o restructurare a lor și formarea unor modele specifice noului context. În ceea ce ne privește, prin experiențele pacienților noștri, am putea fi martorii unor dinamici și problematici diferite. 

Arhitectura lumii interne a copilului unic

Este bine știut faptul ca relațiile interpersonale cu persoanele semnificative din copilăria timpurie își lasă amprenta asupra formării, structurii și dezvoltării personalității copilului și ulterior a adultului.  Una dintre dilemele de bază care a însoțit teoria psihanalitică, încă de la începuturile sale a fost aceea a influenței relative a factorilor interni față de cei externi asupra dezvoltării personalității. Freud aducea în discuție formarea Supraeului ca instanță normativă prin intermediul identificării sau proiecției și a pus bazele preocupării privind modul în care personalitățile persoanelor semnificative influențează la rândul lor dezvoltarea personalității copilului, fie prin intermediul Supraeului, fie direct prin dezvoltarea Eului. Totodată, a deliberat asupra modului în care s-a ajuns ca Supraeul să fie mult mai sever decât comportamentul parental real pe care se presupunea că se bazează. Treptat a considerat ca Supraeul este mai puternic influențat de pornirile subiective, în special cele agresive și nu doar de „introiecția” realistă a figurilor parentale. Mai târziu, în perioada Marilor Controverse din Societatea Britanică de Psihanaliza, Melanie Klein și Anna Freud au avut perspective diferite. În timp ce Melanie Klein a dezvoltat o teorie a personalității care tindea să considere că "obiectele interne" reflectă în primul rând pornirile interne, acordând întâietate realității interne, Anna Freud a făcut distincția între imaginile obiectelor orientate spre realitate și cele care proveneau în primul rând din fantasmă. 

Premisa inițială a principiului plăcerii si principiul realității, ca principii reglatoare ale funcționarii psihice a fost sursa dihotomiei dintre kleinieni si annafreudieni privind percepția realității și a importanței fantasmei în percepția acesteia. In această dihotomie, conceptul de reprezentare, în sensul formulat de Perlow (1995), îl găsim ca fiind cel mai satisfăcător pentru că înglobează imaginea obiectului orientat spre realitate, lăsând în același timp loc pentru posibilitatea influenței pulsiunilor asupra formei sau conținutului reprezentării.

Având în vedere cele formulate anterior, pornind de la premisele organizării interne, putem admite că în cazul copiilor unici dintr-un microclimat restrâns și vertical, obiectele interne sunt în mare parte în concordanță cu experiențele obiectuale la care au fost expuși. În familiile cu mai mulți copii, în care numărul mai mare de frați maximizează dezvoltarea unor reprezentări interne și tipare mai bogate și diverse, creând premisele unor abilități relaționale mai dezvoltate.  În noul context social, care se conturează pe termen lung, copiii unici se pot afla în situația unui bagaj deficitar inițial și o centrare pe sine și pe propriile nevoi pe fondul unei experiențe subiective din mediului microfamilial, care implică un efort mai mare de achiziții compensatorii ulterioare. 

Sumarizând, datele demografice globale arată o creșterii a numărului populației generale. Totuși, pe un alt plan este vizibilă conturarea unei realități noi și anume potențiala modificare a relațiilor interumane pornind din însăși nucleul ei de baza: familia prin caracterul ei tot mai restrâns. Așa cum am arătat în întreaga istorie a omului familia a avut o configurație largă, dar care în timp s-a modificat ajungând în ultimele decenii la forme restrânse, iar în viitor, conform datelor predictive și mai restrânse cu o pondere tot mai mare de pe grup pe individ. Pe măsură ce familia nucleară a crescut ca importanță în raport cu familia extinsă și pe măsură ce instituțiile au căpătat un rol tot mai important ca actori sociali, devenind veritabili substituți parentali, ele au sporit segregarea și individualismul în numele interesului social comun, dar și al individului. Rămâne de văzut dacă pe termen lung se modifică  felurile interumane de relaționare și daca trăsătura asociativă, atât de specifică umanității se va diminua în favoarea individualismul. Deși operam cu date care țin de  realități viitoare, merită să ne întrebam în ce măsură, capacitatea noastră de asociere în grupuri largi se schimbă, făcând loc unor relații și rețele asociative semnificativ mai restrânse. Oare este posibil să fim martorii deconstruirii unei realități sociale interumane, care face loc construirii unei noi realități, sociale și psihice?

*Materialul a fost prezentat în cadrul seminarului organizat de Fundația Româno-Olandeză pentru Psihoterapie Psihanalitca (FROPP), în perioada 25 - 26 mai 2024, cu tema De/spre fratrie.

Bibliografie:

___Alburez-Gutierreza, D. (2023) - Projections of human kinship for all countrie, - PNAS, 2023

___Cicirelli, V. G (1995) - Sibling relationships across the life span, Ed. Springer, 1995

___Deleuze, G., si Guattari, F. (1983) - Anti oedipus: Capitalism and schizophrenia, University of Minnesota Press.

___Freud, S. (2010) – Totem și tabu în Studii despre societate și religie - Opere Esentiale, vol. 9, Ed. Trei, 2010. 

___Foucault, M. (2003) Biopolitica și medicina socială, Ed. Idea Design & Print

___Gergen, J. K. (1996). Social Psychology as Social Construction: The Emerging Vision.

___Harari, Y. N. (2017) Sapiens, scurtă istorie a omenirii, ed Polirom.

___Hindle, D. & Sherwin-White, S. (2014) - Sibling Matters - A Psychoanalytic, Developmental, and Systemic Approach, Ed. Karnac.

___Necula, A. si  De Visscher, P. (2001) – Dinamica Grupurilor, Ed. Polirom.

___Parkin, R. (1998) – Kinship, Ed. Blackwell Publishers.

___Perlow, M. (1995), Understanding Mental Objects, Routledge, Ed. Taylor & Francis.