În mitologia greacă, tânărul Icar, în zborul lui spre Soare, apropiindu-se prea mult de căldura și lumina acestuia, se prăbușește înapoi pe Pământ.  Pentru această călătorie, Icar avea aripi improvizate, construite și lipite artificial, cu care s-a apropiat prea mult de Soare, fascinat fiind de acest zbor eliberator.

Cred că această poveste mitologică are două învățăminte: cum ne construim aripile cu care ne propulsăm în călătoria spre „Soare”  și dacă atunci când mergem spre pozitiv, spre luminos, spre solar, suntem siguri că o facem fără să fim propulsați de fuga de părțile noastre întunecate.

Metafora nu este despre limitările ființei umane și nici despre faptul că nu putem  să țintim prea înalt. Este despre cum ne construim aripile pentru zborul și călătoria noastră. Atunci când aripile ne sunt improvizate superficial, adică nu sunt conectate cu identitatea noastră, cu valorile și resursele noastre, când sunt construite cu gândul de a zbura doar că să ne alimentăm ego-ul și mândria, atunci ele nu ne pot susține cu adevărat, pe durata întregii călătorii.

Fiecare dintre noi este un Icar, în căutarea părților luminoase, solare din noi. Doar că atunci când o facem fără să ne uităm cu curaj, cu deschidere spre părțile noastre negative, care de fapt reprezintă un acces la resurse  noastre interioare, e posibil să nu ajungem unde ne dorim. Întrebarea este cât curaj avem să recunoaștem ce simțim, ce credem, cât de autentici suntem în primul rând față de noi și implicit și față de ceilalți.

Dorința de...