Stăpânul rațiunii sau sclavul emoțiilor?

„Am fluturi în stomac ", „am un nod în gât", „m-am simțit ca un sloi de gheață”. Vă amintiți de câte ori ați spus sau ați auzit în jurul vostru aceste fraze? 

Multe evenimente din viața noastră de zi cu zi declanșează puternice reacții emoționale. În ciuda omniprezenței unor astfel de experiențe este, uneori, dificil să ne găsim cuvintele potrivite pentru a le descrie. Adesea zugrăvim emoțiile noastre prin metafore. În ciuda a ceea ce știm intuitiv despre emoții și a importanței lor evidente în viețile noastre, am putea avea unele dificultăți în găsirea exactaă a cuvintelor potrivite, în momentul în care ni se cere să le descriem sau să le definim. 

Una dintre metaforele utilizate atunci când vorbim despre rațiune și simțire este cea stăpân - sclav: înțelepciunea rațiunii care controlează ferm impulsurile periculoase, emoțiile pe care le suprimă, le canalizează sau le armonizează.

Metafora stăpân - sclav afișează în primul rând rolul inferior al emoției, ideea că emoția este în sine primitivă, mai puțin „inteligentă”, o „bestie” care poate fi cu greu stăpânită, mai puțin de încredere și mai periculoasă decât rațiunea, și, prin urmare, trebuie să fie controlată de aceasta. Însă, fără emoții, noi, oamenii, am avea prea puține cuvinte de vorbit și nici un motiv special pentru a ajunge unii la alții. Afectele motivează nevoia noastră de a ne juca și de a vorbi. Emoțiile încurajează oamenii să sape „adânc în sufletele” lor, să găsească empatie, să își comunice preocupările majore cu sinceritate și să spere că sentimentele lor profunde vor fi împărtășite.

Când una dintre regiunile creierului care codifică tristețea, durerea și interacțiunea socială, girusul cingular anterior, este deteriorat, oamenii cad în mutism akinetic. Astfel, păstreazムcapacitatea fizică de a vorbi, dar nu mai au nici un impuls sau dorință de a comunica (Devinsky, Morrell, Vogt, 1995). 

A ne gândi că ne simțim într-un anume fel, nu e același lucru cu a simți, iar limbajul folosit pentru a reconstrui experiențe interioare nu este întotdeauna facil. Punerea în cuvinte a afectelor, e unul din pașii făcuți spre îmblânzirea „bestiei”. 

Drumul începe de la creșterea gradului de conștientizare al emoției, la exprimarea acesteia, îmbunătățirea reglării emoționale, reflectarea asupra ei și, în final, conduce la transformarea emoției (Greenberg, 2002; Greenberg & Watson, 2006).

Pornind pe acest drum, metaforele care, inițial, descriau stări interioare tumultoase: „Sunt o bombă cu ceas, gata să explodeze", „Mă simț ca și cum sunt prins într-o tornadă", „Mă simt ca o oală sub presiune” (Meichenbaum, 1994) pe parcursul „netezirii” zbuciumului, încep și ele să se transforme. 

Psihoterapia ne ajută să devenim autorii „propriilor noastre povești”, să armonizăm stăpânul cu sclavul, rațiunea cu simțirea.